Ancheta (I)

     Telefonul suna insistent. O dată, de două ori. Degeaba încerca să-l ignore. S-a uitat la ceas: 3 dimineaţa. După 5 apeluri a răspuns.
–    Bine că am dat de tine! E urgent. Crezi că poţi veni până la mine?
–    Ann, e ora 3 dimineaţa: în 3 ore trebuie să mă trezesc şi să mă pregătesc pentru proces.
–    Tocmai despre asta voiam să îţi spun! E urgent Kate! Şi mult mai grav decât îţi poţi imagina.

     Oare ce poate fi atât de grav încât să mă sune noaptea? Nu îi stă în fire. Întrebarea asta şi-a repetat-o Kate până a ajuns acasă la cea mai bună prietenă a ei. A condus ca o nebună drumul pe care în mod obişnuit îl făcea în 15 minute, chiar şi noaptea. Am avut noroc că nu m-a oprit poliţia! Numai fără carnet nu voiam să rămân. Aş ajunge de râsul cabinetului. Avocata Kate Wilson a rămas fără dreptul de a conduce autoturismul. Parcă îi şi aud. În timp ce încerca să îşi facă ordine în gânduri, apasa insistent soneria. Ann coborî grăbită în curte, se asigură că nu o vede nimeni, de parcă ar fi fost o infractoare ce fuge de lege şi o târî pe Kate înăuntru.

–    Nu o să îţi vină să crezi ce am aflat! Se pare că avocatul acuzării a tras nişte sfori. Clientul său va ieşi mâine dimineaţă pe cauţiune.
Kate scăpă ceaşca de ceai din mână şi se albi la faţă. Pe jos se făcuse o baltă roşie ca sângele pe care o fixa cu privirea. Era în stare de şoc. Timp de 2 minute nu a putut scoate un sunet.
La naiba! Ştiam eu că trebuie să fiu mai delicată, îşi spuse Ann în timp ce aducea câteva prosoape de hârtie şi un pahar cu apă.

     Kate nu îşi putea reveni din şoc. Era exact ca în acea noapte… Amintirile erau tot mai vii. Spera să nu mai fie nevoită să treacă prin asta iar…
Se ridică brusc, îşi luă geanta şi plecă. Ann încercă să o oprească, dar fără mult succes.

    După o goană nebună prin oraş, a ajuns pe acea stradă pe care o ura din toată inima. A înaintat timid… Nu putea să meargă repede. Parcă o trăgea ceva înapoi… Până să îşi daduse seama era în dreptul casei. Îşi luă inima în dinţi şi apăsă soneria. A trecut un minut, care i s-a părut o oră, apoi apăru el… Cel pe care îl ura cel mai mult pe lume. Cel din cauza căruia a pierdut tot.

–   Nu mă interesează că eşti ocupat, trebuie să vorbim acum! A fost tot ce a putut spune… Nici nu l-a privit în ochi, când deodată o maşina a parcat în faţa casei…

Va urma!

12 thoughts to “Ancheta (I)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Checkbox GDPR is required

*

Sunt de acord

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.